După război, unul din cele mai mari cimitire evreiești din regiune, dincolo de  faptul, că devenise monument de arhitectură, mai era și  cel mai bine amenajat  loc de joacă „De-a războiul”. Copiii nu aveau treabă cu capriciile istoriei. Pentru ei, pietrele funerare de dimensiuni respectabile împreună cu crucile la fel de mari, chiar dacă și erau  prăvălite ele pe-o râlă de răbojul anilor, serveau de minune drept adăposturi pentru a te camufla de inamic. Chiar că ironia sorții. Cum altfel mai poate fi explicat fenomenul, când  locul de odihnă veșnică, a celor care au avut de pătimit cel mai mult de pe urma războiului, să devină pe parcursul anilor  și cel mai preferat teren DE JOCURI PENTRU COPII. Jocuri, cât de paradoxal ar părea, tot de-a războiul.  Un destin de popor, sculptat  în piatră, devenită monument istoric, care împreună cu niște copii „lupta” de acolo din adâncul mormintelor cu cei care cândva cu adevărat i-au nimicit ca popor.

            Sătenii aveau grijă de cimitir, chiar dacă în sat nu mai rămăseseră nici un evreu. Născocise chiar și o legendă în acest scop. Un fel de poveste  de protecție, care nu permitea să iei și să duci ceva din cimitirul evreilor.  Și tot povesteau din generație în generație întâmplarea, cum după război un tânăr gospodar, voind să-și construiască în casă un cuptor, luă din cimitir o piatră funerară și în calitate de lespede o așternu pe cuptor. Se potrivea de minune lespedea, și după dimensiuni și după calitate. Numai că, în clipa când aprinseseră bietul om focul în cuptor, imediat luă foc și casa, care, în câteva minute deveni cenușă. Omul abia de reușise să țâșnească afară.  Oamenii din sat explicau fenomenul în felul lor. Chipurile, cum că sub pietrele funerare din cimitir sunt înmormântați nu numai răposații, dar și cenușa celora care au fost arși de vii în lagărele de concentrare de către nemți. De aceia și arde casa ca o torță, fără a putea fi stinsă. Cenușa păstrează temperaturile mari din crematoriile fasciste.

Legenda de aceia e și este povestită ca să fie ascultată și crezută.  Cum o fi fost în realitate, nimeni nu poate ști. Cert este că până astăzi în cel mai mare cimitir evreiesc, din adăposturi de pietre funerare se tot luptă cu un inamic care a vrut cândva să extermine prin ardere un popor. Lupta se numește comemorarea victimelor Holocaustului.
autor: L. Smolnitchi